Page 8
P. 8
8
După ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine
când au văzut că Eliza e rănită; ei credeau că-i iar vreo scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi
vrajă de-a maşterii; când însă i-au văzut mâinile, au înţeles mănuşi în degetele urzicate. Era atât de frumoasă
ce face sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa ei, iar
să plângă pe mâinile ei şi, acolo unde cădeau lacrimile, craiul a hotărât să se însoare cu ea.
băşicile usturătoare piereau.
Toată noaptea a lucrat, fiindcă simţea că nu mai are Uite şi lucrul pe care-l lucrai.
linişte până nu scapă de vrajă pe fraţii ei. În ziua următoare,
după ce lebedele au plecat, ea a rămas singură. Niciodată răsărit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la
n-a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata; tocmai mântuirea fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a strâns-o
începuse pe-a doua când, deodată, s-a auzit un corn de la piept şi a poruncit să tragă clopotele şi să vestească
vânătoare. Eliza s-a speriat.
Cornul suna tot mai aproape şi
s-auzeau şi câinii lătrând. Eliza
a intrat repede în peşteră, şi-a
adunat grămadă urzicile pe
care le culesese şi le zdrobise
şi s-a aşezat pe ele.
Deodată, din râpă a ieşit un
câine şi după el altul, şi încă
unul. Toţi au început să latre
la gura peşterii şi în curând
vânătorii au fost şi ei acolo să
vadă ce-i. Cel mai frumos dintre
ei, care era craiul ţării aceleia,
s-a apropiat de Eliza. Fată mai frumoasă decât ea nu grădina luminată de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe
văzuse niciodată.
— Hai cu mine! a spus el, nu trebuie să mai stai aici!
Dacă eşti tot aşa de bună pe cât eşti de frumoasă, am să-ţi pe când toată lumea dormea. Şi el se gândi că avusese
pun pe cap coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa; era
frumos pe care-l am.
Şi craiul a luat-o pe Eliza și a dus-o la palatul său. lumea.
— Aici ai să crezi că eşti tot la tine acasă – a spus craiul.
Când Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a
nunta. Frumoasa fată mută din
pădure era acum crăiasa ţării
aceleia.
Noaptea se scula şi se ducea
în cămăruţă şi ţesea cămaşă
după cămaşă; dar când s-o
înceapă pe a şaptea, n-a mai
avut fire. Ea ştia că în cimitir
erau urzici de care avea nevoie,
dar trebuia să se ducă chiar
ea să le culeagă. Cum să facă
oare ca s-ajungă până la ele?
Cu inima strânsă ca şi cum ar fi
făcut ceva rău, a ieşit pe furiş în
străzile pustii şi a ajuns la cimitir.
Un singur om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz
fără nicio îndoială vrăjitoare şi înşelase pe crai şi pe toată
După ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine
când au văzut că Eliza e rănită; ei credeau că-i iar vreo scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi
vrajă de-a maşterii; când însă i-au văzut mâinile, au înţeles mănuşi în degetele urzicate. Era atât de frumoasă
ce face sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa ei, iar
să plângă pe mâinile ei şi, acolo unde cădeau lacrimile, craiul a hotărât să se însoare cu ea.
băşicile usturătoare piereau.
Toată noaptea a lucrat, fiindcă simţea că nu mai are Uite şi lucrul pe care-l lucrai.
linişte până nu scapă de vrajă pe fraţii ei. În ziua următoare,
după ce lebedele au plecat, ea a rămas singură. Niciodată răsărit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la
n-a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata; tocmai mântuirea fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a strâns-o
începuse pe-a doua când, deodată, s-a auzit un corn de la piept şi a poruncit să tragă clopotele şi să vestească
vânătoare. Eliza s-a speriat.
Cornul suna tot mai aproape şi
s-auzeau şi câinii lătrând. Eliza
a intrat repede în peşteră, şi-a
adunat grămadă urzicile pe
care le culesese şi le zdrobise
şi s-a aşezat pe ele.
Deodată, din râpă a ieşit un
câine şi după el altul, şi încă
unul. Toţi au început să latre
la gura peşterii şi în curând
vânătorii au fost şi ei acolo să
vadă ce-i. Cel mai frumos dintre
ei, care era craiul ţării aceleia,
s-a apropiat de Eliza. Fată mai frumoasă decât ea nu grădina luminată de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe
văzuse niciodată.
— Hai cu mine! a spus el, nu trebuie să mai stai aici!
Dacă eşti tot aşa de bună pe cât eşti de frumoasă, am să-ţi pe când toată lumea dormea. Şi el se gândi că avusese
pun pe cap coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa; era
frumos pe care-l am.
Şi craiul a luat-o pe Eliza și a dus-o la palatul său. lumea.
— Aici ai să crezi că eşti tot la tine acasă – a spus craiul.
Când Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a
nunta. Frumoasa fată mută din
pădure era acum crăiasa ţării
aceleia.
Noaptea se scula şi se ducea
în cămăruţă şi ţesea cămaşă
după cămaşă; dar când s-o
înceapă pe a şaptea, n-a mai
avut fire. Ea ştia că în cimitir
erau urzici de care avea nevoie,
dar trebuia să se ducă chiar
ea să le culeagă. Cum să facă
oare ca s-ajungă până la ele?
Cu inima strânsă ca şi cum ar fi
făcut ceva rău, a ieşit pe furiş în
străzile pustii şi a ajuns la cimitir.
Un singur om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz
fără nicio îndoială vrăjitoare şi înşelase pe crai şi pe toată
