Page 5
P. 5
5
Scufiţa-Roşie se apropie atunci de pat. Bunicuţa stătea
întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare şi-o înghiţi pe biata Scufiţa-Roşie.
atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai urechi atât de mari?
— Ca să te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai ochi atât de mari?
— Ca să te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai mâini atât de mari?
— Ca să te pot apuca mai bine.
— Da’, bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura?
— Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări din pat
După ce-şi potoli foamea, lupul adormi şi începu să
sforăie de se cutremurau pereţii. Tocmai atunci, trecea prin
faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse:
„Ei, da’ tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?”
Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup.
— Ei, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici! izbucni
vânătorul.
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu
prin minte: „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână?!” Aşa
că luă o foarfecă și începu să taie burta lupului adormit.
Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu
scufiţa cea roşie a fetiţei şi, când mai făcu o tăietură, fetiţa
sări afară şi strigă:
– Vai, ce spaimă am tras!
După aceea, au scos-o afară şi pe bunică. Abia mai
răsufla, sărmana de ea. Scufiţa-Roşie adună nişte pietroaie
şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele
atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi
muri.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa
mâncă tot cozonacul şi pe dată se înzdrăveni. Iar
Scufiţa-Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se:
„De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când
voi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele
mamei!”
Scufiţa-Roşie se apropie atunci de pat. Bunicuţa stătea
întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare şi-o înghiţi pe biata Scufiţa-Roşie.
atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai urechi atât de mari?
— Ca să te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai ochi atât de mari?
— Ca să te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai mâini atât de mari?
— Ca să te pot apuca mai bine.
— Da’, bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura?
— Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări din pat
După ce-şi potoli foamea, lupul adormi şi începu să
sforăie de se cutremurau pereţii. Tocmai atunci, trecea prin
faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse:
„Ei, da’ tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?”
Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup.
— Ei, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici! izbucni
vânătorul.
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu
prin minte: „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână?!” Aşa
că luă o foarfecă și începu să taie burta lupului adormit.
Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu
scufiţa cea roşie a fetiţei şi, când mai făcu o tăietură, fetiţa
sări afară şi strigă:
– Vai, ce spaimă am tras!
După aceea, au scos-o afară şi pe bunică. Abia mai
răsufla, sărmana de ea. Scufiţa-Roşie adună nişte pietroaie
şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele
atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi
muri.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa
mâncă tot cozonacul şi pe dată se înzdrăveni. Iar
Scufiţa-Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se:
„De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când
voi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele
mamei!”
