Page 3
P. 3
3
Pinocchio
de Carlo Collodi
Capitolul 3
T
răia odată un tâmplar bătrân, pe care îl chema
Geppetto. Casa lui Geppetto se compunea dintr-o
odăiță în pământ, luminată cu o ferestruică. Mobila era cum
nu se poate mai sărăcăcioasă: un scaun stricat, un pat ca
vai de el și o măsuță hodorogită.
Ȋntr-o zi, meşterul primi de la prietenul său o bucată de
lemn, din care se hotărȋ să cioplească o păpuşă, ca să-i ţină
de urât. Abia ajuns acasă, Geppetto luă repede uneltele și
începu să-și meșterească păpușa mult dorită.
„
Ce nume să-i pun? se întreba în sinea lui Geppetto.
”
„
Am să-i zic Pinocchio. Numele ăsta o să-i poarte noroc.
”
Ȋncepu să lucreze cu nădejde și îi făcu mai întâi părul,
apoi fruntea, apoi ochii.
După ce îi făcu ochii, mare-i fu mirarea când văzu că
ochii păpușii se mișcau și se uitau țintă la el.
Văzând că ochii îl priveau întruna, Geppetto fu gata-gata
să se înfurie și zise pe un ton cam supărat:
— Ochi de lemn, ce vă tot zgâiți așa la mine? Nimeni nu
răspunse.
I-a făcut apoi nasul După nas, i-a făcut gura, dar gura
.
nici nu era sfârșită bine și începu numaidecât să râdă și
să-l îngâne.
— Încetează cu atâta râs! strigă Geppetto supărat.
Atunci gura încetă să râdă, dar scoase toată limba afară.
Ca să nu-și piardă vremea degeaba, Geppetto se prefăcu
a nu băga de seamă și își văzu înainte de lucru.
După gură, îi făcu barba, apoi gâtul, apoi
umerii, pântecul, brațele și mâinile.
De-abia sfârșise mâinile, și Geppetto
simți că-i zboară peruca din cap. Se ridică
și ... ce să vadă? Peruca lui galbenă, în mâinile păpușii.
— Pinocchio, dă-mi îndărăt peruca!
Însă Pinocchio, în loc să i-o dea înapoi, și-o îndesă pe
cap, până peste urechi.
Mai rămâneau de făcut picioarele. Când Geppetto le
isprăvi și pe acestea, se pomeni deodată cu o lovitură de
călcâi în vârful nasului.
„
Așa îmi trebuie , își zise el în gând. Trebuia să mă aștept
”
„
și la asta. Acum e prea târziu.
”
Apoi luă păpușa de subsuori și o puse jos, pe pardoseala
odăii, ca să o facă să umble.
Pinocchio avea picioarele amorțite și nu știa să le miște,
așa că Geppetto îl ducea de mână ca să-l învețe cum să
facă pașii unul după altul.
Când i se dezmorțiră picioarele, Pinocchio începu să
umble singur și să alerge de colo până colo prin odaie; dar
când ajunse în dreptul ușii, se repezi în uliță și o luă la goană.
Bietul Geppetto o luă la fugă după el fără însă a-l ajunge,
căci Pinocchio sărea ca un iepure și, lovind cu picioarele
în pietrele de pe drum, făcea un zgomot cât douăzeci de
cizme soldățești.
— Puneți mâna pe el! Puneți mâna pe el! urla Geppetto;
dar lumea de pe drum, văzând păpușa de lemn care fugea
ca un cal, se oprea fermecată s-o privească și râdea, râdea,
râdea cât o țineau puterile.
Pinocchio
de Carlo Collodi
Capitolul 3
T
răia odată un tâmplar bătrân, pe care îl chema
Geppetto. Casa lui Geppetto se compunea dintr-o
odăiță în pământ, luminată cu o ferestruică. Mobila era cum
nu se poate mai sărăcăcioasă: un scaun stricat, un pat ca
vai de el și o măsuță hodorogită.
Ȋntr-o zi, meşterul primi de la prietenul său o bucată de
lemn, din care se hotărȋ să cioplească o păpuşă, ca să-i ţină
de urât. Abia ajuns acasă, Geppetto luă repede uneltele și
începu să-și meșterească păpușa mult dorită.
„
Ce nume să-i pun? se întreba în sinea lui Geppetto.
”
„
Am să-i zic Pinocchio. Numele ăsta o să-i poarte noroc.
”
Ȋncepu să lucreze cu nădejde și îi făcu mai întâi părul,
apoi fruntea, apoi ochii.
După ce îi făcu ochii, mare-i fu mirarea când văzu că
ochii păpușii se mișcau și se uitau țintă la el.
Văzând că ochii îl priveau întruna, Geppetto fu gata-gata
să se înfurie și zise pe un ton cam supărat:
— Ochi de lemn, ce vă tot zgâiți așa la mine? Nimeni nu
răspunse.
I-a făcut apoi nasul După nas, i-a făcut gura, dar gura
.
nici nu era sfârșită bine și începu numaidecât să râdă și
să-l îngâne.
— Încetează cu atâta râs! strigă Geppetto supărat.
Atunci gura încetă să râdă, dar scoase toată limba afară.
Ca să nu-și piardă vremea degeaba, Geppetto se prefăcu
a nu băga de seamă și își văzu înainte de lucru.
După gură, îi făcu barba, apoi gâtul, apoi
umerii, pântecul, brațele și mâinile.
De-abia sfârșise mâinile, și Geppetto
simți că-i zboară peruca din cap. Se ridică
și ... ce să vadă? Peruca lui galbenă, în mâinile păpușii.
— Pinocchio, dă-mi îndărăt peruca!
Însă Pinocchio, în loc să i-o dea înapoi, și-o îndesă pe
cap, până peste urechi.
Mai rămâneau de făcut picioarele. Când Geppetto le
isprăvi și pe acestea, se pomeni deodată cu o lovitură de
călcâi în vârful nasului.
„
Așa îmi trebuie , își zise el în gând. Trebuia să mă aștept
”
„
și la asta. Acum e prea târziu.
”
Apoi luă păpușa de subsuori și o puse jos, pe pardoseala
odăii, ca să o facă să umble.
Pinocchio avea picioarele amorțite și nu știa să le miște,
așa că Geppetto îl ducea de mână ca să-l învețe cum să
facă pașii unul după altul.
Când i se dezmorțiră picioarele, Pinocchio începu să
umble singur și să alerge de colo până colo prin odaie; dar
când ajunse în dreptul ușii, se repezi în uliță și o luă la goană.
Bietul Geppetto o luă la fugă după el fără însă a-l ajunge,
căci Pinocchio sărea ca un iepure și, lovind cu picioarele
în pietrele de pe drum, făcea un zgomot cât douăzeci de
cizme soldățești.
— Puneți mâna pe el! Puneți mâna pe el! urla Geppetto;
dar lumea de pe drum, văzând păpușa de lemn care fugea
ca un cal, se oprea fermecată s-o privească și râdea, râdea,
râdea cât o țineau puterile.
