Page 12
P. 12
12
Rățușca cea urâtă
de Hans Christian Andersen
Î
ntr-o vară, o raţă își clocea ouăle. În sfârşit, a crăpat
un ou şi, după aceea, altul şi încă unul, până au crăpat
toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile. Gălbenuşurile
prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau capul din găoace.
— Mac-mac! a spus raţa şi atunci toate au început să
măcăiască şi ele cum puteau mai bine şi se uitau
în toate părţile, printre buruienile verzi.
— Ei, cum merge? a întrebat-o o raţă
bătrână care venise în vizită.
— Mai am un ou, a răspuns raţa.
Nu ştiu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar
ia uită-te la celelalte! Nu-s cele mai
frumoase răţuşte care s-au pomenit
vreodată?
— Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea
să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou
de curcă; am păţit-o şi eu odată aşa şi am avut
numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de
apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu niciun chip. Ia să
văd oul! Da, e de curcă. Mai bine lasă-l şi învaţă-ţi copilaşii
să înoate.
— Am să mai şed oleacă, a zis raţa.
— Cum vrei, spuse raţa cea bătrână şi plecă.
În sfârşit, oul cel mare a crăpat. Chiu-chiu! a spus puiul şi a
ieşit din găoace. Era mare şi urât. Raţa s-a uitat lung la el.
„Da’ mare-i! Coşcogeamite răţoi!”, zise
ea. „Nu seamănă cu celelalte. Să fie
totuşi un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l
bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a
sila.”
A doua zi, raţa s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-
mac şi una câte una răţuştele se băgau în apă şi înotau de
minune, chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu.
— Nu, nu-i de curcă, spuse raţa; uite ce bine dă din
picioare! Şi, la urma-urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e
chiar drăguţ. Mac-mac! Haideţi după mine să vedeţi şi voi
lumea şi să vă duc în curtea raţelor.
Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o
zarvă cumplită. Raţele s-au uitat lung la ele
şi spuseră cu glas tare:
— Ei, poftim! Nu eram destule aici! Şi
uite una ce urâtă-i!
Şi o raţă s-a repezit şi a ciupit-o pe
răţuşcă de ceafă.
— Las-o în pace! a spus mama. Ce
ţi-a făcut?
— Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare
şi de neobişnuită, că trebuie să o luăm la
bătaie!
— Frumoşi copii, a zis raţa cu panglică la picior. Toţi sunt
frumoşi, numai unul n-a ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din
nou.
— Asta nu se mai poate, a spus raţa-mamă. E drept că
nu-i frumoasă răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa
de bine ca şi celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are
să crească frumos; a stat prea mult în ou şi de asta n-a
căpătat înfăţişarea care trebuie.
Rățușca cea urâtă
de Hans Christian Andersen
Î
ntr-o vară, o raţă își clocea ouăle. În sfârşit, a crăpat
un ou şi, după aceea, altul şi încă unul, până au crăpat
toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile. Gălbenuşurile
prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau capul din găoace.
— Mac-mac! a spus raţa şi atunci toate au început să
măcăiască şi ele cum puteau mai bine şi se uitau
în toate părţile, printre buruienile verzi.
— Ei, cum merge? a întrebat-o o raţă
bătrână care venise în vizită.
— Mai am un ou, a răspuns raţa.
Nu ştiu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar
ia uită-te la celelalte! Nu-s cele mai
frumoase răţuşte care s-au pomenit
vreodată?
— Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea
să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou
de curcă; am păţit-o şi eu odată aşa şi am avut
numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de
apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu niciun chip. Ia să
văd oul! Da, e de curcă. Mai bine lasă-l şi învaţă-ţi copilaşii
să înoate.
— Am să mai şed oleacă, a zis raţa.
— Cum vrei, spuse raţa cea bătrână şi plecă.
În sfârşit, oul cel mare a crăpat. Chiu-chiu! a spus puiul şi a
ieşit din găoace. Era mare şi urât. Raţa s-a uitat lung la el.
„Da’ mare-i! Coşcogeamite răţoi!”, zise
ea. „Nu seamănă cu celelalte. Să fie
totuşi un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l
bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a
sila.”
A doua zi, raţa s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-
mac şi una câte una răţuştele se băgau în apă şi înotau de
minune, chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu.
— Nu, nu-i de curcă, spuse raţa; uite ce bine dă din
picioare! Şi, la urma-urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e
chiar drăguţ. Mac-mac! Haideţi după mine să vedeţi şi voi
lumea şi să vă duc în curtea raţelor.
Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o
zarvă cumplită. Raţele s-au uitat lung la ele
şi spuseră cu glas tare:
— Ei, poftim! Nu eram destule aici! Şi
uite una ce urâtă-i!
Şi o raţă s-a repezit şi a ciupit-o pe
răţuşcă de ceafă.
— Las-o în pace! a spus mama. Ce
ţi-a făcut?
— Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare
şi de neobişnuită, că trebuie să o luăm la
bătaie!
— Frumoşi copii, a zis raţa cu panglică la picior. Toţi sunt
frumoşi, numai unul n-a ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din
nou.
— Asta nu se mai poate, a spus raţa-mamă. E drept că
nu-i frumoasă răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa
de bine ca şi celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are
să crească frumos; a stat prea mult în ou şi de asta n-a
căpătat înfăţişarea care trebuie.
