Page 13
P. 13
13
Şi raţa a mângâiat-o uşurel pe răţuşcă şi i-a netezit
penele.
— De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n-are prea mare din pricină că se stârnise furtună şi vântul vâjâia. Spre seară
însemnătate dacă-i urât.
— Celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Acuma, fiţi ca la
voi acasă!
Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuşcă însă, ştia să se alinte, să toarcă şi împrăştia chiar şi scântei când
aceea care ieşise din ou cea din urmă şi era aşa
de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau,
o înghionteau şi o luau peste picior; şi
nu numai raţele, dar şi găinile. „E prea
mare”, ziceau toate orătăniile din
curte. Săraca răţuşcă era mâhnită
din pricină că era aşa de urâtă şi
toate păsările din curte râdeau de
ea.
Astfel a trecut ziua cea dintâi
şi după aceea a fost din ce în ce
mai rău. Pe răţuşcă toţi o alungau şi
chiar şi surorile ei o ocărau şi spuneau:
„De te-ar prinde odată mâţa, urâcioasă
ce eşti!” Şi mamă-sa zicea şi ea: „Bine-ar fi
să pleci şi să nu te mai văd!” Raţele o ciupeau şi
găinile o băteau şi o fată care se îngrijea de păsări a dat
în ea cu piciorul. Răţuşca n-a mai putut răbda şi a sărit scântei, i-a spus motanul.
peste gard şi a plecat departe. Şi aşa, a ajuns la balta cea
mare pe unde-s raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, răţuşca.
ostenită şi amărâtă.
Dimineaţa, raţele sălbatice s-au pregătit să zboare; când
au văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea.
— Ce fel de pasăre eşti tu? au întrebat ele.
— Grozav eşti de urâtă! au spus raţele sălbatice.
Biata răţuşcă a ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de
repede, luând-o peste câmp. Numai că mergea cam greu,
a ajuns la un bordei dărăpănat.
Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei.
În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul
îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi
scurte şi făcea ouă, iar baba o iubea ca
pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat
cu ochii de răţuşcă şi motanul a
început să toarcă, iar găina să
cotcodăcească.
— Ce eşti? a întrebat baba, dar
cum nu prea vedea bine, i s-a
părut că răţuşca era o raţă mare
care s-a rătăcit.
— Chiar îmi pare bine! a spus
ea. Acuma o să am ouă de raţă.
Numai de n-ar fi răţoi! Trebuie să o
punem la încercare. Şi răţuşca a fost
pusă la încercare timp de trei săptămâni,
dar ouă nu a făcut
— Eu zic să înveţi să faci ouă sau să torci şi să scoţi
— Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus
— Atunci pleacă, a spus găina.
Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar
nicio vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă!
A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au
uscat; vântul le smulgea şi le împrăştia. Era frig.
Şi raţa a mângâiat-o uşurel pe răţuşcă şi i-a netezit
penele.
— De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n-are prea mare din pricină că se stârnise furtună şi vântul vâjâia. Spre seară
însemnătate dacă-i urât.
— Celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Acuma, fiţi ca la
voi acasă!
Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuşcă însă, ştia să se alinte, să toarcă şi împrăştia chiar şi scântei când
aceea care ieşise din ou cea din urmă şi era aşa
de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau,
o înghionteau şi o luau peste picior; şi
nu numai raţele, dar şi găinile. „E prea
mare”, ziceau toate orătăniile din
curte. Săraca răţuşcă era mâhnită
din pricină că era aşa de urâtă şi
toate păsările din curte râdeau de
ea.
Astfel a trecut ziua cea dintâi
şi după aceea a fost din ce în ce
mai rău. Pe răţuşcă toţi o alungau şi
chiar şi surorile ei o ocărau şi spuneau:
„De te-ar prinde odată mâţa, urâcioasă
ce eşti!” Şi mamă-sa zicea şi ea: „Bine-ar fi
să pleci şi să nu te mai văd!” Raţele o ciupeau şi
găinile o băteau şi o fată care se îngrijea de păsări a dat
în ea cu piciorul. Răţuşca n-a mai putut răbda şi a sărit scântei, i-a spus motanul.
peste gard şi a plecat departe. Şi aşa, a ajuns la balta cea
mare pe unde-s raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, răţuşca.
ostenită şi amărâtă.
Dimineaţa, raţele sălbatice s-au pregătit să zboare; când
au văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea.
— Ce fel de pasăre eşti tu? au întrebat ele.
— Grozav eşti de urâtă! au spus raţele sălbatice.
Biata răţuşcă a ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de
repede, luând-o peste câmp. Numai că mergea cam greu,
a ajuns la un bordei dărăpănat.
Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei.
În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul
îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi
scurte şi făcea ouă, iar baba o iubea ca
pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat
cu ochii de răţuşcă şi motanul a
început să toarcă, iar găina să
cotcodăcească.
— Ce eşti? a întrebat baba, dar
cum nu prea vedea bine, i s-a
părut că răţuşca era o raţă mare
care s-a rătăcit.
— Chiar îmi pare bine! a spus
ea. Acuma o să am ouă de raţă.
Numai de n-ar fi răţoi! Trebuie să o
punem la încercare. Şi răţuşca a fost
pusă la încercare timp de trei săptămâni,
dar ouă nu a făcut
— Eu zic să înveţi să faci ouă sau să torci şi să scoţi
— Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus
— Atunci pleacă, a spus găina.
Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar
nicio vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă!
A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au
uscat; vântul le smulgea şi le împrăştia. Era frig.
