Page 6
P. 6
6
Lebedele
de Hans Christian Andersen
E
ra odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată
pe nume Eliza. Copiii trăiau tare bine la palatul tatălui
lor, ȋnsă nu aveau mamă, pentru că aceasta murise. La un
moment dat, tatăl lor se însură cu o crăiasă rea şi hapsână,
căreia nu-i erau dragi copiii.
Peste vreo săptămână, crăiasa a dus-o pe Eliza
la ţară, la nişte ţărani, iar pe prinţi atâta i-a tot
vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu
s-a mai îngrijit de ei.
— Duceţi-vă şi voi în lumea largă, le-a
spus crăiasa cea hapsână; zburaţi ca
nişte păsări fără glas!
Dar n-a fost chiar aşa de rău cum ar fi
vrut ea. Prinţii s-au prefăcut în unsprezece
lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au
ieşit în zbor pe ferestrele palatului, apoi au
luat-o peste parc şi peste pădure.
Când Eliza a împlinit cincisprezece ani, s-a
întors acasă. Era atât de frumoasă încât crăiasa, de
ciudă, grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca şi pe fraţii
ei, dar n-a îndrăznit să facă asta imediat, întrucât craiul
voia să-şi vadă fiica. Crăiasa a frecat-o pe fată cu zeamă
de nucă şi a înnegrit-o toată, a uns-o pe faţă cu o alifie
rău mirositoare şi i-a încâlcit părul. Așa că acum era cu
neputinţă s-o mai cunoască cineva.
Tată-său tare s-a speriat când a văzut-o şi a spus că nu-i
fata lui. Biata Eliza a început să plângă, a plecat amărâtă
de la palat şi a umblat o zi întreagă pe câmp şi prin mlaştini,
iar seara a ajuns la o pădure mare.
Nu mai ştia nici ea încotro să apuce, era
tare necăjită şi îi era dor de fraţii ei. Voia să-i
caute şi să-i găsească.
Abia apucase să intre în pădure şi a prins-o noaptea.
Cum nu mai ştia pe unde să meargă, s-a aşezat pe muşchiul
moale, şi-a spus rugăciunea şi şi-a pus capul pe o buturugă.
Toată noaptea i-a visat pe fraţii ei. Când s-a trezit, soarele
era sus. S-a privit ȋn oglinda lacului şi, când şi-a zărit faţa în
apă, s-a speriat văzând cât era de urâtă şi de neagră.
Dar când a luat apă în pumni şi s-a frecat pe faţă,
pielea iar s-a înălbit. A pornit prin pădure şi s-a
întâlnit cu o bătrână care culegea zmeură şi
mure. Bătrâna i-a dat şi ei mure şi zmeură.
Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut unsprezece
prinţi prin pădure.
— Nu, a spus bătrâna, da’ ieri am văzut
unsprezece lebede pe-un râu aici aproape şi
fiecare avea câte o coroană de aur pe cap.
Eliza şi-a luat rămas-bun de la bătrână şi a
pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul
mării. Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zărea
nicio luntre.
Cum să meargă mai departe? Şi cum stătea ea aşa pe
gânduri, privirile i-au căzut pe ţărm unde erau unsprezece
pene albe de lebădă. Eliza le-a strâns. Când soarele tocmai
asfinţea, Eliza a văzut cum veneau din larg unsprezece
lebede cu coroane de aur pe cap. Zburau una după alta
şi, de departe, parcă erau o panglică lungă, albă. Fata
s-a ascuns după un tufiş. Lebedele s-au lăsat jos şi şi-au
scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s-a scufundat în
apă, lebedele deodată s-au preschimbat în oameni.
Lebedele
de Hans Christian Andersen
E
ra odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată
pe nume Eliza. Copiii trăiau tare bine la palatul tatălui
lor, ȋnsă nu aveau mamă, pentru că aceasta murise. La un
moment dat, tatăl lor se însură cu o crăiasă rea şi hapsână,
căreia nu-i erau dragi copiii.
Peste vreo săptămână, crăiasa a dus-o pe Eliza
la ţară, la nişte ţărani, iar pe prinţi atâta i-a tot
vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu
s-a mai îngrijit de ei.
— Duceţi-vă şi voi în lumea largă, le-a
spus crăiasa cea hapsână; zburaţi ca
nişte păsări fără glas!
Dar n-a fost chiar aşa de rău cum ar fi
vrut ea. Prinţii s-au prefăcut în unsprezece
lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au
ieşit în zbor pe ferestrele palatului, apoi au
luat-o peste parc şi peste pădure.
Când Eliza a împlinit cincisprezece ani, s-a
întors acasă. Era atât de frumoasă încât crăiasa, de
ciudă, grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca şi pe fraţii
ei, dar n-a îndrăznit să facă asta imediat, întrucât craiul
voia să-şi vadă fiica. Crăiasa a frecat-o pe fată cu zeamă
de nucă şi a înnegrit-o toată, a uns-o pe faţă cu o alifie
rău mirositoare şi i-a încâlcit părul. Așa că acum era cu
neputinţă s-o mai cunoască cineva.
Tată-său tare s-a speriat când a văzut-o şi a spus că nu-i
fata lui. Biata Eliza a început să plângă, a plecat amărâtă
de la palat şi a umblat o zi întreagă pe câmp şi prin mlaştini,
iar seara a ajuns la o pădure mare.
Nu mai ştia nici ea încotro să apuce, era
tare necăjită şi îi era dor de fraţii ei. Voia să-i
caute şi să-i găsească.
Abia apucase să intre în pădure şi a prins-o noaptea.
Cum nu mai ştia pe unde să meargă, s-a aşezat pe muşchiul
moale, şi-a spus rugăciunea şi şi-a pus capul pe o buturugă.
Toată noaptea i-a visat pe fraţii ei. Când s-a trezit, soarele
era sus. S-a privit ȋn oglinda lacului şi, când şi-a zărit faţa în
apă, s-a speriat văzând cât era de urâtă şi de neagră.
Dar când a luat apă în pumni şi s-a frecat pe faţă,
pielea iar s-a înălbit. A pornit prin pădure şi s-a
întâlnit cu o bătrână care culegea zmeură şi
mure. Bătrâna i-a dat şi ei mure şi zmeură.
Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut unsprezece
prinţi prin pădure.
— Nu, a spus bătrâna, da’ ieri am văzut
unsprezece lebede pe-un râu aici aproape şi
fiecare avea câte o coroană de aur pe cap.
Eliza şi-a luat rămas-bun de la bătrână şi a
pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul
mării. Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zărea
nicio luntre.
Cum să meargă mai departe? Şi cum stătea ea aşa pe
gânduri, privirile i-au căzut pe ţărm unde erau unsprezece
pene albe de lebădă. Eliza le-a strâns. Când soarele tocmai
asfinţea, Eliza a văzut cum veneau din larg unsprezece
lebede cu coroane de aur pe cap. Zburau una după alta
şi, de departe, parcă erau o panglică lungă, albă. Fata
s-a ascuns după un tufiş. Lebedele s-au lăsat jos şi şi-au
scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s-a scufundat în
apă, lebedele deodată s-au preschimbat în oameni.
