Page 7
P. 7
7
În faţa Elizei, stăteau acuma cei unsprezece prinţi frumoşi, fratele cel mai mic şi i-a arătat odaia ei
fraţii ei. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i mai de culcare, o peşteră.
văzuse, a ghicit că erau fraţii ei. S-a repezit în braţele lor,
a spus fiecăruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie să vă scap – a spus ea.
că au găsit-o pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasă.
Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rău se purtase mama s-a părut că zboară şi ajunge la palatul unei zâne. Zâna i-a
vitregă cu ei toţi.
— Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cât bătrâna din pădure care îi dăduse zmeură şi-i spusese de
stă soarele pe cer; îndată ce soarele apune ne căpătăm
iar înfăţişarea omenească. Stăm într-o ţară
tot aşa de frumoasă ca asta, de cealaltă
parte a mării, dar drumul până acolo e
lung. Dar cum să te luăm cu noi, că
n-avem nici corabie, nici luntre?
— N-aş putea oare să vă mântui
de vrajă? i-a întrebat ea. Şi aşa au
stat de vorbă mai toată noaptea şi au
aţipit doar câteva ceasuri.
— Mâine – au spus ei – plecăm şi nu
ne mai putem întoarce decât peste un an.
Nu putem să te lăsăm aici. Mai bine hai cu noi.
Suntem destul de voinici ca să te ducem în braţe, atunci de de zile.
ce adică n-am putea să te luăm pe aripi şi să zburăm cu
tine pe deasupra mării?
— Da, da, luaţi-mă cu voi! a spus Eliza.
Toată noaptea au lucrat şi au împletit o plasă mare şi mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din peşteră ca să-şi înceapă
groasă din răchită mlădioasă şi trestie tare. Au pus-o pe lucrul.
Eliza în plasă şi, când a răsărit soarele şi fraţii s-au prefăcut
iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înălţat în ca focul; mâinile şi braţele ei erau pline de băşici, dar ea
zbor, spre nori, cu sora lor. Au zburat zile ȋntregi, până au îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe fraţii ei
ajuns.
— Să vedem ce-ai să visezi aici la noapte – a spus verzi.
— Să dea Dumnezeu să visez cum aş putea
S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat. Deodată i
ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare, şi totuşi semăna cu
lebedele cu coroane de aur pe cap.
— Fraţii tăi pot să scape, a zis zâna,
numai să ai răbdare şi să nu-ţi fie
frică. Trebuie să culegi urzici, să le
zdrobeşti cu piciorul şi să faci din
ele fire. Cu firele acestea să ţeşi
şi să coşi unsprezece cămăşi cu
mâneci lungi şi să le arunci peste
cele unsprezece lebede. Atunci
vraja are să se desfacă. Dar să ştii
că, din clipa în care ai să începi lucrul
şi până ai să-l isprăveşti, nu trebuie să
vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece ani şi ani
Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mână; Eliza a simţit
ca o arsură şi s-a trezit. Se făcuse ziuă şi lângă ea era o
urzică la fel cu aceea din vis. Fata a căzut în genunchi, a
Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau
de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire
În faţa Elizei, stăteau acuma cei unsprezece prinţi frumoşi, fratele cel mai mic şi i-a arătat odaia ei
fraţii ei. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i mai de culcare, o peşteră.
văzuse, a ghicit că erau fraţii ei. S-a repezit în braţele lor,
a spus fiecăruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie să vă scap – a spus ea.
că au găsit-o pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasă.
Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rău se purtase mama s-a părut că zboară şi ajunge la palatul unei zâne. Zâna i-a
vitregă cu ei toţi.
— Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cât bătrâna din pădure care îi dăduse zmeură şi-i spusese de
stă soarele pe cer; îndată ce soarele apune ne căpătăm
iar înfăţişarea omenească. Stăm într-o ţară
tot aşa de frumoasă ca asta, de cealaltă
parte a mării, dar drumul până acolo e
lung. Dar cum să te luăm cu noi, că
n-avem nici corabie, nici luntre?
— N-aş putea oare să vă mântui
de vrajă? i-a întrebat ea. Şi aşa au
stat de vorbă mai toată noaptea şi au
aţipit doar câteva ceasuri.
— Mâine – au spus ei – plecăm şi nu
ne mai putem întoarce decât peste un an.
Nu putem să te lăsăm aici. Mai bine hai cu noi.
Suntem destul de voinici ca să te ducem în braţe, atunci de de zile.
ce adică n-am putea să te luăm pe aripi şi să zburăm cu
tine pe deasupra mării?
— Da, da, luaţi-mă cu voi! a spus Eliza.
Toată noaptea au lucrat şi au împletit o plasă mare şi mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din peşteră ca să-şi înceapă
groasă din răchită mlădioasă şi trestie tare. Au pus-o pe lucrul.
Eliza în plasă şi, când a răsărit soarele şi fraţii s-au prefăcut
iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înălţat în ca focul; mâinile şi braţele ei erau pline de băşici, dar ea
zbor, spre nori, cu sora lor. Au zburat zile ȋntregi, până au îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe fraţii ei
ajuns.
— Să vedem ce-ai să visezi aici la noapte – a spus verzi.
— Să dea Dumnezeu să visez cum aş putea
S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat. Deodată i
ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare, şi totuşi semăna cu
lebedele cu coroane de aur pe cap.
— Fraţii tăi pot să scape, a zis zâna,
numai să ai răbdare şi să nu-ţi fie
frică. Trebuie să culegi urzici, să le
zdrobeşti cu piciorul şi să faci din
ele fire. Cu firele acestea să ţeşi
şi să coşi unsprezece cămăşi cu
mâneci lungi şi să le arunci peste
cele unsprezece lebede. Atunci
vraja are să se desfacă. Dar să ştii
că, din clipa în care ai să începi lucrul
şi până ai să-l isprăveşti, nu trebuie să
vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece ani şi ani
Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mână; Eliza a simţit
ca o arsură şi s-a trezit. Se făcuse ziuă şi lângă ea era o
urzică la fel cu aceea din vis. Fata a căzut în genunchi, a
Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau
de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire
