Page 23
P. 23
23
— Hai s-o întindem chiar acum într-acolo, fu de părere
măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!
Porniră deci spre locul în care se vedea luminiţa şi, când nu desluşi nimic care să-l pună pe gânduri, aşa
ajunseră în dreptul căsuţei, măgarul se apropie de fereastră că intră în bucătărie şi vru să aprindă o lumânare.
şi privi înăuntru.
— Ce vezi acolo? îl întrebă cocoşul.
— O masă încărcată cu mâncăruri şi nişte tâlhari care se Dar mâţa nu înţelese de glumă! Îi sări în obraz şi începu să
înfruptă de zor.
— Hm, aşa ceva ne-ar prinde tare bine şi nouă! răspunse şi vru să iasă afară pe uşa din dos. Dar nu scăpă cu una,
cocoşul.
Apoi începură să se gândească cu toţii în ce chip ar putea muşcă zdravăn de picior. Tâlharul o luă atunci la goană, dar
să îi pună pe tâlhari pe fugă. Măgarul îşi ridică picioarele când trecu de maldărul de gunoi, măgarul îi arse o copită,
dinainte şi le propti de marginea ferestrei, câinele sări în de văzu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de toată hărmălaia de
spinarea măgarului, pisica se căţără pe spatele dulăului, afară, începu să strige de pe grindă: „Cucurigu, cucurigu!”
iar cocoşul zbură şi se aşeză pe capul pisicii. Şi, ca la un
semn, porniră cu toţii să cânte. Măgarul răgea, câinele lătra, şi îi povesti toate cele prin câte trecuse:
pisica mieuna, iar cocoşul cucuriga. După ce îşi încheiară
cântarea, se năpustiră prin fereastră-n odaie, de făcură care mi-a zgâriat obrazul cu nişte gheare lungi şi ascuţite.
ţăndări toate gemurile.
De spaimă, tâlharii săriră în sus şi, crezând că dădură mi l-a înfipt în picior! Socoteam că am scăpat! Da’ vezi
stafiile peste dânşii, fugiră în pădure.
Cei patru prieteni se aşezară la masă, în locul tâlharilor, m-a pocnit cu o măciucă, iar sus, cocoţat pe acoperiş, sta
şi se ghiftuiră straşnic. După ce se ospătară, cei patru însuşi judecătorul, care tot striga: „Aduceţi-mi-l de îndată
muzicanţi, stinseră luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare pe tâlhar!”
după pofta inimii şi după cum îi era firea.
Măgarul se culcă într-un maldăr de gunoi, câinele se făcu de casă, iar cei patru muzicanţi din Bremen s-au simţit atât
covrig în dreptul uşii, pisica se tolăni pe cuptor, iar cocoşul de bine acolo, încât nu s-au mai îndurat să plece.
se cocoţă sub o grindă.
După ce trecu de miezul nopţii, tâlharii văzură de departe
că în casă nu mai ardea nicio lumină. Atunci căpetenia le
zise:
— Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană!
Şi trimise pe unul de-al lor să vadă ce
se mai petrece pe lângă casă. Iscoada
Dând de ochii scânteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni
încinşi şi apropie de ei un băţ de chibrit, ca să ia un foc.
îl zgârie şi să îl scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdravănă
cu două. Câinele, care sta culcat în dreptul ei, se repezi şi îl
Atunci tâlharul nu se opri decât înaintea căpeteniei sale
— Vai de noi! În casă s-a cuibărit o cotoroanţă afurisită
Iar la uşă, cine crezi că stătea? Unul cu un cuţit, pe care
să nu scap eu aşa de uşor! În ogradă, o namilă neagră
Din seara aceea, tâlharii nu au mai cutezat să se apropie
— Hai s-o întindem chiar acum într-acolo, fu de părere
măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!
Porniră deci spre locul în care se vedea luminiţa şi, când nu desluşi nimic care să-l pună pe gânduri, aşa
ajunseră în dreptul căsuţei, măgarul se apropie de fereastră că intră în bucătărie şi vru să aprindă o lumânare.
şi privi înăuntru.
— Ce vezi acolo? îl întrebă cocoşul.
— O masă încărcată cu mâncăruri şi nişte tâlhari care se Dar mâţa nu înţelese de glumă! Îi sări în obraz şi începu să
înfruptă de zor.
— Hm, aşa ceva ne-ar prinde tare bine şi nouă! răspunse şi vru să iasă afară pe uşa din dos. Dar nu scăpă cu una,
cocoşul.
Apoi începură să se gândească cu toţii în ce chip ar putea muşcă zdravăn de picior. Tâlharul o luă atunci la goană, dar
să îi pună pe tâlhari pe fugă. Măgarul îşi ridică picioarele când trecu de maldărul de gunoi, măgarul îi arse o copită,
dinainte şi le propti de marginea ferestrei, câinele sări în de văzu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de toată hărmălaia de
spinarea măgarului, pisica se căţără pe spatele dulăului, afară, începu să strige de pe grindă: „Cucurigu, cucurigu!”
iar cocoşul zbură şi se aşeză pe capul pisicii. Şi, ca la un
semn, porniră cu toţii să cânte. Măgarul răgea, câinele lătra, şi îi povesti toate cele prin câte trecuse:
pisica mieuna, iar cocoşul cucuriga. După ce îşi încheiară
cântarea, se năpustiră prin fereastră-n odaie, de făcură care mi-a zgâriat obrazul cu nişte gheare lungi şi ascuţite.
ţăndări toate gemurile.
De spaimă, tâlharii săriră în sus şi, crezând că dădură mi l-a înfipt în picior! Socoteam că am scăpat! Da’ vezi
stafiile peste dânşii, fugiră în pădure.
Cei patru prieteni se aşezară la masă, în locul tâlharilor, m-a pocnit cu o măciucă, iar sus, cocoţat pe acoperiş, sta
şi se ghiftuiră straşnic. După ce se ospătară, cei patru însuşi judecătorul, care tot striga: „Aduceţi-mi-l de îndată
muzicanţi, stinseră luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare pe tâlhar!”
după pofta inimii şi după cum îi era firea.
Măgarul se culcă într-un maldăr de gunoi, câinele se făcu de casă, iar cei patru muzicanţi din Bremen s-au simţit atât
covrig în dreptul uşii, pisica se tolăni pe cuptor, iar cocoşul de bine acolo, încât nu s-au mai îndurat să plece.
se cocoţă sub o grindă.
După ce trecu de miezul nopţii, tâlharii văzură de departe
că în casă nu mai ardea nicio lumină. Atunci căpetenia le
zise:
— Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană!
Şi trimise pe unul de-al lor să vadă ce
se mai petrece pe lângă casă. Iscoada
Dând de ochii scânteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni
încinşi şi apropie de ei un băţ de chibrit, ca să ia un foc.
îl zgârie şi să îl scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdravănă
cu două. Câinele, care sta culcat în dreptul ei, se repezi şi îl
Atunci tâlharul nu se opri decât înaintea căpeteniei sale
— Vai de noi! În casă s-a cuibărit o cotoroanţă afurisită
Iar la uşă, cine crezi că stătea? Unul cu un cuţit, pe care
să nu scap eu aşa de uşor! În ogradă, o namilă neagră
Din seara aceea, tâlharii nu au mai cutezat să se apropie
