Page 33

33
Prințul fermecat
de Jacob și Wilhelm Grimm
A
fost odată ca niciodată, a fost un împărat care avea broscoiul, că-mi stă în putinţă să te ajut. Dar vorba e: ce-mi
mai multe fete şi toate erau frumoase ca nişte zâne. dai tu dacă-ţi aduc din apă jucăria?
Dar cea mai mică era atât de frumoasă, că până şi soarele,
care văzuse atâtea, se oprea în loc, uitându-se la dânsa şi pietrele nestemate, mărgăritarele, chiar şi coroana de aur,
minunându-se de atâta frumuseţe.
La o mică depărtare de palatul împărătesc se întindea o
pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui
tei bătrân, se putea vedea o fântână. În zilele cu prea mare pietrele nestemate, nici coroana ta de aur, dar dacă ai începe
zăduf, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în să mă iubeşti, dacă ai îngădui să-ţi fiu prieten şi tovarăş de
pădure şi se aşeza pe ghizdurile fântânii răcoroase. Stătea joacă, să stau lângă tine, la măsuţa ta, să mănânc din talerul
aşa fără să facă nimic şi scotea dintr-un buzunar o minge de tău de aur și să beau din cupa ta, dacă-mi făgăduieşti toate
aur; o arunca în sus, o prindea din zbor în căuşul palmelor astea, acu’ mă cobor în fântână şi-ţi aduc mingea.
şi-apoi o arunca iar. Ăsta era jocul care-i bucura cel mai
mult inima, iar mingea de aur era jucăria ei preferată. aduci mingea!
Nu s-ar fi despărţit de ea, ȋn ruptul capului!
S-a întâmplat însă odată ca mingea să-i scape din palme îndrugă nerodul ăsta de broscoi! Că doar i-e sortit să se
şi, căzând pe pământ, să se ducă de-a rostogolul de-a bălăcească în apă cu cei de-o fiinţă cu el şi să orăcăie întruna;
dreptul în fântână. Fata de împărat o urmări cu privirea, cum poate unul ca el să lege prietenie cu oamenii?!”
dar mingea pieri de parcă n-ar fi fost şi fântâna era tare
adâncă, atât de adâncă, de nu-i putea zări fundul! Se porni broscoiul se afundă în fântână şi, cât ai bate din palme,
atunci domniţa pe plâns şi plânse în hohote, neputând în ieşi iar deasupra apei, cu mingea de aur în gură, şi-o zvârli
niciun chip să-şi ostoiască amărăciunea. Şi cum se jelea în iarbă. Fata de împărat să sară în sus de bucurie, nu
ea, numai ce aude că-i strigă cineva din apropiere:
— Ce ţi s-a întâmplat, domniţă, de ce boceşti aşa? Plângi spună broscoiului un singur cuvânt, o luă la fugă.
că s-ar muia şi pietrele de mila ta!
Fata se uită în jur, să afle cine anume îi vorbeşte, şi văzu pe mine, că nu pot s-alerg atât de repede!
un broscoi ce taman atunci scosese
din apă capul lătăreţ şi buburos şi privea
la ea cu nişte ochi cât cepele!
—
Ah, tu erai, moş Bălăcilă! se miră ea. Iaca,
plâng că mi-a căzut mingea de aur în fântână.
— Şterge-ţi lacrimile şi nu mai plânge, o mângâie
— Orice doreşti, dragul meu broscoi; rochiile mele,
pe care o port pe cap, de-o pofteşti cumva!
Broscoiul o ascultă pe gânduri, apoi grăi:
— Nu-mi trebuie nici rochiile, nici mărgăritarele, nici
— Îţi făgăduiesc, îţi făgăduiesc tot ce vrei, numai să-mi
Dar în aceeaşi vreme, fata îşi zicea în sinea ei: Ce tot
„
Cum o auzi pe domniţă făgăduindu-i tot ce dorea,
altceva, când îşi revăzu jucăria ei dragă. O ridică şi, fără săi
— Stai, stai, nu fugi! strigă în urma ei broscoiul. Ia-mă şi